Avem un Preşedinte bun - la ce bun ?
"Sistemul capitalist dinainte de izbucnirea crizei nu mai există. Trebuie să construim un alt tip de capitalism, capitalismul adevărat şi nu capitalismul speculativ."
Modul de viaţă european e în criză, într-o criză cu atît mai gravă cu cît europenii înşişi refuză să o înţeleagă. Europenii înseamnă, aici, desigur, elita europeană, acea birocraţie de proiectanţi politici care dezvoltă proiectul UE, fără să admită corecţii, de fapt fără să mai poată depăşi impasul pe care proiectul însuşi l-a presupus de la bun început şi l-a transformat, acum, în realitate. Proiectul european e subminat de o uriaşă neînţelegere preliminară a vieţii umane: ideea după care injecţiile economice se pot substitui politicii şi pot elimina, în cele din urmă, valorile fundamentale, răspunderile şi opţiunile tragice ale politicii. Europa a înaintat pe un culoar pavoazat de două iluzii: “sfîrşitul istoriei” - ca dramă conflictuală a naţiunilor şi “sfîrşitul politicii” sau eliberarea de blestemul ciocnirii permanente între interesele multiple şi contrare ale unei societăţi. Din motive complexe, dictate de istoria şi psihologia unui continent traumatizat de două eşecuri catastrofale între 1914 şi 1939, Europa a ales calea administrativ-utopică a consensului garantat de prosperitatea cu aparenţe eterne a Europei postbelice: un soi de nirvana publică, reglată de instrumentele post-politice ale Uniunii Europene. Sau, cu o formulă pătrunzătoare, lansată într-o excelentă dezbatere recentă:
“The idea that economics would trump politics supposed too, implicitly for the most part, that political morale could flow from affluence and social security alone.
( It does not seem to have worked out that way. Europe has been affluent and its population socially secure for the most part now for many years, but it has nonetheless been suffering a subacute case of Abulia—a psychological term first used in the 19th century to connote listlessness and apathy)”
Aşadar, într-o traducere lărgită şi explictă: ideea după care economia poate bate politica a presupus, în mod implicit, că sentimentele / morala / convingerile politice pot fi generate de de prosperitate şi asistenţă socială. Acest pariu a fost, în aparenţă, cîştigat. O lungă perioadă de timp, fixată nostalgic în aşa zisa “epocă de aur” a anilor 1960-2000, regia europeană a fericirii post-politice a dat impresia unei soluţii stabile şi solide. Sub acest val auto-suficient, întărit de deriziunea în faţa “crizei modelului american” pe care europenii au savurat-o arogant în 2008-2009, se ascundea un impas profund, o incapacitate de înţelegere pe care succesul aparent a transformat-o în dogmă. Momentul nechibzuinţei fericite a Europei e de găsit în obiectivele de retorică superbă şi grotescă ale summit-ului Lisabona 2000. În cuvintele de care UE nu se poate despărţi nici azi, sub presiunea realităţii critice a pieţelor şi demografiei, economia Europei urma să devină, pur şi simplu,: “the most competitive and dynamic knowledge-based economy in the world.”
Aşa numita “agendă Lisabona” a fost infirmată categoric de plonjeul unei economii împovărate de etosul neproductiv al asistenţei sociale şi de recursul nelimitat la resurse bugetare. Sudul slab al economiilor greacă, portugheză, spaniolă şi italiană a trimis primul semnal şi proiectul european s-a trezit, pe neaşteptate, în faţa unei crize care cere recalcularea integrală. Cu excepţia Germaniei şi a micilor ei sateliţi de etică pozitivă (Olanda, statele scandinave), marele platou european e dominat de nevoia unei redefiniri urgente şi radicale. Pînă acum, nu există motive de optimism.
Insituţiile europene, în principal Comisia şi Parlamentul Europoean, nu pot părăsi zona de comfort (şi miopie) conceptuală fondată de agenda Lisabona. Noul cadru de lucru lansat odată cu aşa numita agendă “Europa 2020” nu e decît reciclarea palidă a generalităţilor optimiste ale agendei Lisabona: aceleaşi pretenţii iraţionale (şi sporirea locurilor de muncă şi lărgirea protecţiei sociale), aceaşi aplecare automată şi necondiţionată spre dirijism şi compasiune globală. Ce refuză să admită sau să înţeleagă purtătorii acestei filozofii e că, acum sau nu mult mai tîrziu, corecţia e inevitabilă. Nu numai corecţia economică aplicată de pieţe dar şi corecţia istorică, reevaluarea generală a unei Europei care e, deja, percepută ca putere irelevantă.
În lipsa unui efort dramatic de recuperare a competitivităţii şi a valorilor etice de bază ale muncii productive, Europa va lăsa în urmă un munte de documente clădit peste o groapă de potenţial. Discuţia e mult complicată de noile orientări de politică externă germană. Axul german al UE recalculează şi, neinteresată de subvenţionarea flancului sudic al UE, joacă o partitură care face din spaţiul rus partenerul preferat. Slăbiciunea Europei va fi multă vreme de acum înainte problema nr.1 a vremurilor pe care le trăim sau, din păcate, la care asistăm fără soluţie. Nu numai la nivelul macro al puterilor economice occidentale. Dimpotrivă. Scena de maximă presiune e spaţiul “secundar” al statelor şi economiilor mici sau dependente de motorul economic franco-german.
Asta nu însemană altceva decît că România, de pildă, riscă să devină, acum sau în viitorul previzibil, o consecinţă tragică a crizei generale şi nu un stat european cu resurse autonome.
Problema României nu e, însă, o rezultantă ordinară a complexului european. Da, filozofia oficială a deficitelor bugetare occidentale a încurajat şi a făcut casă bună cu comoditatea dar şi cu agenda politică a guvernării anilor 2008-9. Atunci a irosit echipa Tăriceanu, în suficienţa ei de bon ton şi simultan abjectă, tot ce se adunase în contul unei ţări răsplătite norocos de conjunctură. Însă reflexul naţional nu trebuie subestimat. Am fost greci mult înaintea grecilor şi, din nefericire, vom continua să fim aşa pînă la sfîrşit. Toată parada bugetară a Guvernului Tăriceanu a găsit un public bine pregătit pentru parazitismul fundamental pe care se bazează, în fond, viaţa economică românească. În această privinţă, nu aveam nevoie de încurajarea UE dar am ştiut să o primim şi să o transformăm în direcţie politică oficială, cu o subtilitate de-a dreptul genetică.
România mai are o singură şansă: redresarea economică prin emanicapre internă. Preşedintele Băsescvu vorbeşte de ani de zile de cîteva lucuri simple: relansarea educaţiei, înlăturarea sclavajului bugetar în care se complace atît populaţia “comună” cît şi aşa zisul mare capital, recuperarea economiei agrare. Însă, scena a fost deja clasată şi turnată de indiferenţă sau de mesajele otrăvite ale “presei”, într-o concluzie de un calm idiot: Băsescu vorbeşte, noi mergem mai departe. Dacă aceasta e voinţa naţiunii zăpăcite de canalul cu dejecţii al presei şi dacă aşa trebuie să sune testamentul nostru istoric, aşa va fi. În definitiv, naţiunile mici nu sînt obligatorii.
Însă momentul pe care îl trăim trebuie bine înţeles. Pentru eventualii istorici oneşti ai deceniilor care vin, România anilor 2009-2010 va arăta ca o ţară care a avut, totuşi, tăria să realeagă un Preşedinte lucid şi slăbiciunea să continue spre răul comun.
