Blocajul partidelor politice româneşti sau despre o nouă Alianţă D.A.
Una dintre problemele actuale ale politicii româneşti se leagă indubitabil de sistemul de partide, în sensul capacităţii scăzute de colaborare a actorilor politici în vederea aplicării de proiecte, programe şi politici. Sistemul de partide postdecembrist s-a născut ca o dorinţă de afirmare a principiului pluralităţii, dar a fost imediat dominat de FSN, pentru ca ulterior principalele partide politice să participe la actul de guvernare.
În ultimul deceniu, PSD a fost la guvernare 5 ani, PNL 4 ani iar PDL 4 ani (inclusiv cei doi ani de guvernare dintre 2005-2007). Aşadar principalele partide politice au guvernat în ultima decadă, având toate combinaţiile posibile. Opoziţia de la momentul 2007-2008, se întreba cum PNL acceptă să guverneze sprijinit, evident în Parlament de PSD, pentru ca mai apoi PNL să declară că guvernarea PDL-PSD nu reprezintă altceva decât o refacere a vechiului FSN.
Astăzi, însă, partidele politice din Opoziţie, în pofida crizei structurale care afectează astăzi o mare parte din lume, apreciază că o asociere cu actuala putere în viitor este imposibil de realizat. Asta pe de o parte, pentru că dacă vedem şi relaţia din Opoziţie, vom constata că PSD vrea să guverneze singur în timp ce PNL nu mai grea să guverneze alături de urmaşii FSN. De ce se întâmplă toate acestea? Probabil că din raţiuni strict legate de imagine. Pentru că altfel nimeni nu îşi poate imagina cum un partid mai poate acumula un capital de simpatie care să îi permită să formeze singur majoritatea.
Este de la sine înţeles faptul că ridicarea în sondaje a PSD şi PNL, este una artificială cauzată mai degrabă de scăderea PDL în urma asumării unor măsuri impopulare. Cu alte cuvinte, PSD şi PNL ar trebui să înţeleagă că o creştere bruscă de capital electoral, nedublată de acţiuni concrete, nu este sustenabilă pe termen lung şi prin urmare, şi pe viitor actul guvernamental va fi realizat de cel puţin 2 formaţiuni politice.
În concluzie, nu vreau să spun decât că principalul proiect al clasei politice româneşti a fost aderarea la Uniunea Europeană, realizare care ţine cu deosebire de Alianţa Dreptate şi Adevăr. Este evident că şi guvernarea Năstase a avut rolul său însă nu trebuie să uităm că România nu a reuşit să adere la 1 mai 2004 alături de state precum Slovacia, Estonia sau Cipru. Ulterior, clasa politică, nu a mai avut un proiect politic major la care să adere cel puţin două sau trei partide politice care să aibă o majoritate parlamentară. În aceste condiţii, modernizarea instituţiilor, schimbarea Constituţiei sau reforma administraţiei va trebui însuşită nu numai ca scop ci şi ca mijloace de mai multe partide.
Aşadar, nu ar trebui să uităm faptul că principalul obiectiv politic de după 2000, a fost realizat de o guvernare care a avut în componenţa sa oameni precum Ionuţ Popescu, Sebastian Vlădescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Gheorghe Flutur (PNL) sau Vasile Blaga, Anca Boagiu, Mircea Miclea, Sulfina Barbu (PD), şi ar trebui să ne gândim serios dacă o repoziţionare a acestor două forţe politice nu ar fi utilă pe termen mediu şi lung.
